Luiza Daneliuc – contabilitate online

Unde-i povestea?

Cand am inceput sa caut apartament, dincolo de cerintele de ordin practic destul de clare (cate camere, cati mp, amplasament) un rol decisiv in hotararea castigatorului l-a avut povestea pe care locatia era in stare sau nu sa mi-o spuna. De fapt, povestea pe care voiam sa o aud era deja in capul meu, creionata in cele mai mici detalii. Cum imi voi bea ceaiul in bibiloteca scriindu-mi memoriile intr-o zi ploioasa de toamna, cum ma voi plimba in fiecare zi dupa birou prin parc, cum voi lua brunch-ul sambata, undeva in apropiere de casa, cum voi zace tolanita pe canapea si voi revedea la nesfarsit Agatha Christie’s Poirot, intr-un decor asemanator celui din film.

Vizionam apartament dupa apartament si chiar daca ele corespundeau cerintelor tehnice, la sfarsit erau eliminate cu o singura fraza: „Unde-i povestea? Nu simt povestea, nu-i aici.” Cred ca va imaginati exasperarea de pe fata unui barbat, care nu percepe astfel de fineturi si caruia ii pasa doar de mp utili, de luminozitatea camerelor si de pret, la auzul unui astfel de motiv de poveste, care le batea constant pe celelalte, fara drept de apel.

Mai aveam si ideea fixa ca atunci cand o sa-l vad o sa stiu. Este o idee fixa care a persistat de-a lungul timpului, in multe alegeri pe care le-am facut. Niciodata n-am stiut din prima cu siguranta dar adevarul este ca mai tot timpul am avut asa un feeling, mi-a trecut prin cap un „cum ar fi sa” mult inainte ca orice lucru real si palpabil sa se intample. Si in cazul apartamentului, reteta mea cu unde-i povestea urmata de un cum ar fi sa mult inainte de vreme, a functionat ceas.

Nu-i usor sa iti mentii directia prin valmasugul de dubii personale, mai ales cand cei din jurul tau au impresia ca stiu mai bine decat tine ce vrei. Am vazut in jurul meu ca-i la moda sa tii secret anumite informatii si sa actionezi conspirativ, urmand sa dezvalui secretul doar la sfarsit celorlalti. In cazul meu nu a mers, sunt genul care cu greu tine un secret.

Ce a functionat in cazul meu:

NU: am cedat presiunilor de ordin „logic si practic” (ce-ti trebuie atata spatiu, ce-ti trebuie centru, costa prea mult etc ); nu am acceptat nici o secunda ideea ca daca toti traim in cubicule de beton de 2 pe 3 eu sunt deplasata cu glasvanturile mele; nu mi-am pierdut speranta si n-am abandonat ideea chiar si atunci cand nu intrevedeam nici o posibilitate de realizare; nu am facut rabat de la criterii chiar si atunci cand pareau imposibil de atins (desi am fost de multe ori tentata, gasind niste apartamente superbe la preturi de nimic dar in blocuri neconsolidate)

dar am:

DA: stiut intodeauna exact ce vreau; am stiut intodeauna ce (nu) pot cumpara cu banii mei si am acceptat ideea din start ca mai bine nu cumpar nimic decat ceva care nu ma multumeste pe deplin (credeti-ma la acest nivel de wisdom ajungi dupa multe incercari); mi-am stabilit foarte clar sacrificiile pe care doresc sau nu doresc sa le fac pentru aceasta achizitie (de exemplu n-am vrut sa fac credit desi cu de doua ori atatia bani probabil ca vorbeam de alt confort dar am fost dispusa sa accept ideea de renovare care va dura 6 luni ca sa platesc mai putin); am cautat activ alegand zona si blocul nu din anunturi ci mergand pe strazi; am cautat activ si alt gen de anunturi decat ce imi doream pentru a confirma sau infirma faptul ca am ales bine criteriile; am acceptat si cateva neajunsuri (de exemplu centru=zgomot).

Cele mai importante, mai frumoase, mai productive si nebunesti lucruri din viata noastra se intampla mai intai in capul nostru. De aceea stiu ca daca vreau ca ceva sa se intample, mai intai trebuie sa inchid ochii si sa construiesc povestea in capul meu.

Cauta povestea si povestea te va cauta si ea pe tine.

Exit mobile version