Condusul în România naște monștrii

Aș putea să o numesc chiar fobie. Fobie față de mersul cu mașina pe drumurile patriei și mai ales pe drumurile pe unde am avut diverse incidente în trafic. Acum câțiva ani, pe strada care trece prin fața muzeului Militar, a avut loc un accident mortal. Mașinile erau în coloana și se circula cu o viteză sub 50 km/h. Cu toate acestea, o coliziune frontală a aruncat una dintre mașini intr-un copac, de aici rezultând o victimă. În oraș, în coloană, la viteză redusă. De atunci, eu nu o mai iau pe acea stradă, pur și simplu mi-e frică și prefer să ocolesc. Prefer să nu îmi amintesc de acea zi.

Sunt perfect conștientă că un accident se poate întâmpla pe orice stradă, că nu poți ocoli inevitabilul. Dar fobia a rămas. Ca acest exemplu mai sunt câteva.

O problemă și mai mare intervine atunci când fobia ta se extinde asupra persoanelor apropiate care doresc să conducă pe drumurile de care ție ți-e frică. Încercarea de a explica o senzație inexplicabilă, ilogică unei persoane care nici nu simte ca tine și nici nu are cum să asocieze o astfel de fobie cu ceva cunoscut s-ar putea traduce într-un tablou comic, daca n-ar fi de-a dreptul tragic.

Știți ce mi se pare mie cel mai tragic? Faptul că nu putem face nimic pentru a schimba situația. Putem scrie un milion de petiții, putem face un  milion de manifestații, schimba guvernul sau propune o suta de legi. Absolut nimic nu va schimba faptul că generația noastră este nevoită să circule pe niște străzi absolut nesigure. Străzi care distrug vieți, străzi care nasc monștrii.