Uniți în diversitate

Stăm unul lângă altul, avem birourile lipite. Amândoi scriem la calculator preocupați, amândoi mergem seara acasă. În aceeași casă. Ai zice că avem o viață comună, preocupări identice. Dar nu este așa. Cel puțin nu în acest moment. Gândul meu este acum la Ștefan și la Zâmbicios. Probabil gândul tău este acum la procesul de mâine. Două lumi care se întrepătrund atât de mult și totuși  … câte diferențe. Diversitate.

­­­­­­­­­­­­­­­­Să vă spun o poveste. Este despre un băiat, acum adolescent în toată regula și despre un câine. Dar nu orice fel de câine ci unul cu abilități speciale…

Ștefan Ilioaica se apropie de noi, ca să îl putem auzi mai bine. Câinele se așează cuminte la picioarele lui. Adolescentul își controlează postura și își începe povestea. Este orb. El nu ne poate vedea pe noi, dar noi îl putem vedea pe el și vrea ca prezentarea lui să fie perfectă. Are un mesaj important de transmis și nu poate permite ca ceva, orice, fie și un detaliu neimportant cum ar fi ținuta lui, să stea în calea acestui lucru.

–       Mă numesc Ștefan Ilioaica și vreau să vă povestesc despre ce cred eu că înseamnă diversitatea. Diversitatea este peste tot în jurul nostru dar de fapt, știți că ea vine din noi? Și fiecare dintre noi avem o anumită poveste.

         Experiența la grădiniță nu a fost una foarte bună. Copiii de grădiniță nu sunt destul de maturi să înțeleagă această situație în care mă aflu. După un an, m-am retras. Unele educatoare erau de treabă dar nu m-am putut integra complet și asta a dus la o necompletare a primelor studii.

         La vârsta de șapte ani m-am dus la o școală specială, unde domnul director Cucu m-a acceptat cu brațele deschise. Acolo am fost introdus în tainele Braille. Clasele unu-patru au fost temelia a tot ceea ce sunt eu astăzi. La sfârșitul clasei a patra aveam un bagaj suficient de cunoștințe pentru a mă muta la o școală obișnuită. Totuși, eu am considerat că trebuie să mai aștept.

        Ciclul gimnazial a fost cel mai bogat în evenimente culturale și sociale. Aici am luat eu contact cu Fundația Light Into Europe. Eram pasionat de limba engleza si am profitat de ocazia de a participa la cursurile pe care ei le organizează în mod gratuit. Aici am cunoscut cheia spre independență.

Face o pauză. Ne dă timp parcă să ghicim singuri despre ce este vorba.

Clint sau Zambicios
Clint sau Zâmbicios, așa cum l-a alintat Ștefan în timpul discursului

–       Câinii utilitari sunt pentru noi calea spre libertate. Auzisem de ei dar nu avusesem marea șansă să iau contact, să am unul din aceste extraordinare animale. Dorința mi-a fost îndeplinită, într-un final. Când l-am primit, a fost dragoste la prima vedere! Bineînțeles că nu a fost ușor. Sunt multe hârtii la mijloc și a trebuit să demonstrez că sunt potrivit pentru o asemenea responsabilitate. Câinele utilitar nu este ca un GPS, să îți spună: o iei la stânga, o iei la dreapta. Au nevoile lor proprii, trebuie să îi îngrijești, să le dai de mâncare, sa îi scoți afară…

În timp ce Ștefan povestește despre cum el și Zâmbicios au ajuns să fie companioni, noi toți ne uităm vrăjiți în ochii câinelui. Zâmbicios ne privește larg și blând, iar din când în când, cască.

–      De ce am ales eu să am un câine ghid? Deoarece în clasa a opta decis să urmez învățământul obișnuit. Cu cât iei mai mult contact cu lumea reala, cu atât poți să te integrezi mai bine în societate, să urmezi o facultate.  Recomand tuturor celor cu dezabilități senzoriale să încerce să se integreze cât mai devreme, pentru că asta îi ajută enorm.

Îmi întorc privirea spre copiii cu deficiențe de auz, așezați în centrul nostru, cărora le este tradusă prin semne conversația de către domnul profesor Florea Barbu. Dânsul ne povestise înaintea lui Ștefan despre cultura persoanelor cu dezabilități senzoriale. Cultura lor diferă atât de mult de a noastră, au obiceiuri diferite, adaptate nevoilor zilnice, cum ar fi menținerea contactului vizual în timpul conversației, folosirea semnului de nume (pentru domnul profesor Barbu, acesta este “barbă”), atragerea atenției prin atingere. Lucrurile acestea pot fi supărătoare pentru auzitori. Ștefan își continuă povestea.

–       Să vă povestesc cum m-am integrat. Am avut noroc că am găsit acest liceu, am fost primit excelent. Nu am fost favorizat, am vorbit cu profesorii și le-am spus că nu vreau să fiu tratat diferit, pentru că doresc să mă integrez în mod real în societate. Așa l-am luat pe Zâmbicios, pentru a mă ajuta cu drumul până la școală. Nu am vrut să mai depind de mama sau de sora mea pentru asta. Toți au fost foarte încântați când au auzit că voi veni cu câinele la școală. Practic este o mică vedetă.

domnul profesor Florea Barbu
Domnul profesor Florea Barbu, conferențiar la Facultatea de Asistență Socială, voluntar la Fundația Light Into Europe

       Să vorbim acum puțin și despre lucrurile negative, despre piedicile cu care noi, cei cu deficiențe senzoriale ne lovim zi de zi.

Ștefan își continuă povestea, calm, sigur pe el, atent să nu piardă vreun amănunt important din vedere. Îmi dau seama imediat din comportamentul atât de demn, de elegant, din vocea voioasă și optimistă, că Ștefan nu se plânge. El are un scop bine determinat în minte și anume să ne explice, să ne facă să ne punem în locul lui, ca să putem înțelege, dincolo de cuvinte.

–       Unul din acestea (n.a lucruri negative) este legat de infrastructură. Lucrurile nu sunt puse la punct. La Bazilescu la metrou, unde stau eu, lucrurile sunt ok, deoarece este o stație nouă. Există marcajele necesare, ajutătoare pentru cei ca noi. Dar la celelalte stații … nici urmă de așa ceva.

       Pe stradă sunt mașini parcate pe tot trotuarul, practic iți blochează calea. Suntem nevoiți, eu și Zâmbilicios, să coborâm de pe trotuar pe carosabil, iar asta pentru noi este destul de riscant.

         Și câinii maidanezi fac oarecare probleme. Câinele meu este dresat să nu reacționeze aiurea când este lătrat. Dar dacă este atacat, el sau eu, câinele nu este învățat să fie câine de apărare. Nu prea sunt de acord cu ideea de eutanasiere dar nu sunt de acord nici să fiu eu omorât de către maidanezi.

        Bastonul alb nu este respectat. Aici chiar este vorba de educație. Ridic bastonul alb la trecerea de pietoni și foarte rar oprește cineva. Când oprește este sărbătoare!

      – În viitor vreau să urmez o facultate. Vroiam inițial să mă duc la drept, pentru că îmi place să fac dreptate. Cineva ar trebui s-o facă și pe asta în Romania, și așa m-am gândit să urmez dreptul. Dar în urma cursurilor de psihologie pe care le-am făcut la școală, m-am îndrăgostit de această știință care mi se pare utilă și interesantă pentru viața mea, așa că voi urma acest drum.

        Ceea ce vreau eu astăzi să transmit aici este că dacă ne-am trezi mai mulți, să batem pe la mai multe uși si să arătăm de ceea ce suntem în stare, am reuși să spargem barierele acestea.

        Aș vrea să închei așa cu o mică deviză, care este deviza  Uniunii Europene: uniți în diversitate. Nimeni nu este la fel, nici un stat nu este la fel ca altul, nici o persoană nu se aseamănă cu alta. Dar dacă suntem uniți în această diversitate, sunt convins că vom putea sparge aceste bariere.

Stefan si Zambicios
Ștefan și Zâmbicios

Ștefan termină de vorbit, toată lumea aplaudă. Parcă aplaudă mai mult decât pe ceilalți vorbitori. Au și de ce, mă gândesc în acel moment. Îmi strâng ustensilele și pornesc spre birou. În taxi, gândurile năvălesc toate odată. Ceea ce se încercă este aparența de normalitate. Dacă aceste persoane vor simți că sunt într-un mediu familiar, unde toată lumea îi privește normal sau mai bine zis nu îi privește diferit, atunci nici ei nu se vor mai privi diferit în oglindă.

Dar nu-i așa, că totul pornește din exteriorul lor? Pornește de la noi, cei considerați normali. Și câte piedici trebuie și noi să trecem ca să îi putem trata pe ei normal… Noi, auzitorii, așa cum ne-a numit domnul profesor Barbu, noi avem de fapt, un handicap major! Iar în timp ce handicapul lor nu ne împiedică pe noi să avem o viață mai bună, handicapul nostru îi împiedică pe ei. Până la urmă, nu îmi dau seama cine este mai (a)normal.

Nota autorului: prezentul articol nu este un interviu, este o relatare a unei experiențe; dialogul reprezintă o transcriere în timp real al discursului lui Ștefan, suținut în data de 28 octombrie 2013 la British Council România, în București, cu ocazia Diversity Week, organizată cu sprijinul Fundației Light Into Europe; transcrierea se vrea una autentică dar nu este ad litteram.

1 Comment

  1. dan says: Reply

    fereasca Dzeu de LIPSA de diversificare. N-ar mai avea rost sa vorbesti cu nimeni, sa te vezi cu nimeni etc pentru VEI STI DINAINTE tot de va face/spune/gandi….
    PS. citand din memorie un aforism atribuit lui George Bernard Shaw: ” in fiecare societate, in fiecare perioda au fost cativa care gandeau contra-curentului si au fost besteliti/neintelesi/insultati pentru asta. Dar societatea a mers inainte TOCMAI datorita acestora”
    S-ar fi inventat roata daca toti gandeau la fel?

Parerea ta conteaza!