O fi astenie.

Nu stiu daca o fi astenia de toamna, dar imi vine zilele astea sa ma cuibaresc in patura pufoasa si rosie ce ma asteapta in fiecare zi pe canapeaua din sufragerie, sa imi trag alaturi un bol mare cu rontaieli diverse si o cana de ceai aburinda si sa imi dedic timpul unui maraton Sex and the City. Sau House. Sau Harry Potter.

Toamna isi pune amprenta pe starea mea de spirit si faptul ca toate relele pamantului s-au vorbit si se inghesuie sa se intample saptamana asta, nu cred ca ajuta.

Am inceput anul fara speranta unei luminite –  fara tunel nu exista capat, iar fara capat, ioc luminita – si desi spre mijlocul lui, lucrurile pareau sa prinda contur, anticipez pesimist ca acesta va ramane un an al cautarilor, al intrebarilor si al razgandirilor.

Stagnarea, in sistemul meu de valori, echivaleaza cu esecul. Dar cum poti inregistra un esec inaintea incercarii de a intreprinde o actiune?

Ne petrecem buna parte din viata cautand persoana cu care sa  vorbim aceeasi limba, care sa ne inteleaga, sa ne accepte si sa ne placa pentru exact ceea ce suntem. Sa vrem la fel si in acelasi timp. Asta-i scopul suprem. Amanam multe din actiuni si din simtiri pentru atunci cand. Macar de ne-ar spune cineva sa nu mai asteptam, pentru ca acel in doi, odata gasit, iti ofera doar stabilitatea, nu si directia. Directia, ca si forta, e in tine.

Parerea ta conteaza!