În dialog

in the parkParchez. Intru în parc și caut din priviri un loc cât mai retras, cât mai liniștit. Deși e doar ora 10 dimineața, în parc este destulă forfotă, destui copii pe care i-am poreclit țignale-ambulante-numai-bune-de-evitat.

Găsesc o băncuță jumătate la umbră, jumătate scăldată de razele dimineții. Mă așez și aștept. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, mă uit în sus. Ce aștept? Nu știu, niciodată nu am știut, dar întotdeauna ceva se întâmplă. Vai … și câte ți se întâmplă dacă doar ai răbdare să aștepți!

La început este un pic ciudat. Ai impresia că pierzi timpul. Dar de fapt, îl câștigi. De senzația că trăiesc pe repede-înainte nu am mai scăpat de niște ani, motiv pentru care, dacă mă întrebi ce am făcut ieri nu știu să îți spun pentru că nu am trăit efectiv, nu am procesat ci doar am bifat. Totul abrupt, totul învălmășit, o alergătură continuă între trebuie și este absolut necesar. Nicăieri la orizont, cuvântul vreau sau ideea de am nevoie.

Și stând așa pe băncuță, fără scop anume și fără să îți dai seama, la un moment dat, timpul începe să se scurgă încet, normal. Așa cum am învățat în copilărie că ar trebui să se scurgă timpul. Astfel încât să apuci să trăiești fiecare secundă, fiecare întâmplare, nu doar să le contorizezi.

Acum sunt pregătită să ascult. Și ascultând, următoarele dialoguri au prins contur în jurul meu:

Între două fete:

–          Hai mă să îți fac o poză … lasă-ți părul așa că îți stă bine.

–          Nu că sunt urâtă.

–          Hai mă … gata! Simpatică mică!

O doamnă gospodină în dialog cu o altă gospodină la telefon:

–          Câte oua iei? Eu iau 50 că sunt bune mă, sunt bune! Le-am făcut și la teflon … la tigaia magică. Sunt bune, mă!

O tânără la telefon cu cineva:

–          Mă duc la Neptun. Nu planeta! Stațiunea.

Eu în dialog cu un bătrânel care observă că am geanta deschisă și probabil, are și chef de vorbă:

–          Ai ceva de vânzare în geantă? Că o ții deschisă așa …

–          Nu, nu am nimic de vânzare …

–          Sigur? Păcat …

–          Da …

–          Nici tu nu ești de vânzare?

–          Nici.

–          Sigur? Păcat … n-am făcut nimic atunci …

Motivul pentru care îmi țineam geanta deschisă era carnețelul pe care îl tot scoteam și băgam înapoi după ce notam diverse idei care îmi treceau prin cap. Dialogul s-a purtat pe un ton glumeț. Bătrâneii sunt glumeți și au timp. Interesanți bătrâneii ăștia.

2 Comment

  1. Radu says: Reply

    Da…:)) interesati nu interesanti :))

    1. You just had to be there to get it 😀

Parerea ta conteaza!