Aeroport

stefan caraman aeroport

Am știut de când am văzut-o prima dată că această carte trebuie citită în liniște, cu toată atenția cuvenită și dacă voi face așa mă va răsplăti cu o bucățică din înțelepciunea sa.

După prima zi de plimbare prin Torremolinos, acest orășel pitoresc și liniștit care mi-a confirmat faptul mă voi retrage într-o zi lângă mare, am simțit nevoia să închei ziua în compania unei cărți bune.

Cartea, scrisă sub forma unei piese de teatru în trei părți cu titluri sugestive ( Aeroport, Ne vom revedea în anul care a trecut și Just call me baby) descrie extrem de natural și într-o formă de adresare directă, ca și cum autorul ți-ar vorbi direct ție, o poveste de dragoste ce ia naștere într-un aeroport și se întinde pe o perioadă de trei ani sau mai exact pe perioada a trei zile din trei ani diferiți.

Pentru primele treizeci de secunde după terminarea cărții am avut sentimentul acela de furie pe care îl simte orice cititor atunci când povestea nu merge în direcția așteptata, când acțiunea te ia pe nepregătite și îți stârnește sentimente contradictorii și ciudat de familiare, dar doar un pic, cât să realizez că de fapt povestea asta nu putea avea un alt final mai real, mai potrivit, un final pe care dacă l-aș întâlni în afara paginilor unei cărți mi s-ar părea cel mai firesc din lume. Mereu mă aștept de la o poveste să aibă happy end și într-un fel, subtil, chiar are.

Întrebarea asta –  de ce? –  ne-am pus-o toți de-a lungul timpului. De ce o poveste s-a sfârșit într-o anume manieră, de ce s-a sfârșit în loc să continue, de ce n-a început. Cartea răspunde foarte clar la întrebarea “de ce”. Ștefan Caraman surprinde foarte corect firea umană, care deși la nivel declarativ este capabilă de multe vorbe mari, frumoase, de mult sacrificiu în numele iubirii, în plan real, practic, lucrurile stau diferit.

O poveste despre cât de dificil este, atât pentru o femeie cât și pentru un bărbat,  să se rupă de partea deși nefericită, foarte comodă a vieții, de rutină, de obișnuit. Un proces anevoios, de-a dreptul imposibil, pe care nici măcar ideea că la sfârșitul lui s-ar afla acea dragoste idilică, perfectă, atemporală nu reușește să îl facă posibil.

Poate mai bine ca în orice altă scriere citită de mine este făcută delimitarea clară între viața reală și ceea ce și-ar dori personajele, identificând foarte clar calea ce ar fi de urmat pentru a trece din planul visului în cel al realității dar pe care nici unul din cele doua personaje nu o va urma.

Lecția dată de al treilea personaj principal în ultimul capitol celor doi îndrăgostiți de ideea de dragoste, împarte rapid oamenii în două categorii pe cât de diferite pe atât de omogene: oamenii care au curaj să acționeze la momentul potrivit, riscând tot ce au pentru posibilitate împlinirii unui vis și oamenii pentru care fericirea își are rădăcinile adânc înfipte în rutină, comoditate și familiar.

Ștefan Caraman are un palmares impresionant de premii obținute pe parcursul a mai bine de șaisprezece ani, iar pentru piesa de teatru Aeroport a obținut în 2009 nominalizarea Uniter pentru cea mai bună piesă a anului 2008.

Vă recomand cu multă căldură și cartea lui Scrisori către Rita, o genială scriitură care nu trebuie să-ți spună adevărul ci trebuie doar să te facă să crezi că acesta exista.

Ștefan Caraman mai scrie și pe blog niște lucruri tare interesante, care uneori îți descrețesc fruntea, alteori te fac să vezi lumea dintr-o altă perspectivă.

2 Comment

  1. […] nu fac nimic. Fără obiective de vizitat, fără planuri de îndeplinit. Doar noi și marea și o carte bună. Surprinzător însă, nu m-am putut abține să nu vizitez și împrejurimile stațiunii și asta […]

Parerea ta conteaza!